Lumina nevăzută ne dă o simţire a prezenţei dumnezeieşti înăuntrul nostru: o ciudată prezenţă tainică ce ne atrage spre ea

Păcatul nu este încălcarea standardelor etice ale societăţilor umane sau ale vreunei prescripţii legale. Păcatul ne taie de Dumnezeul Iubirii Care ni S-a arătat ca Lumină în Care nu este nici un întuneric (conform cu 1 Ioan 1, 5). Faptul de a ne privi realitatea noastră jalnică e un dar ceresc, unul din cele mai mari care există. El înseamnă că am pătruns, deja, într-o oarecare măsură, în sfera dumnezeiască şi am început să contemplăm – existenţial, nu filozofic – omul aşa cum este el în gândul lui Dumnezeu dinainte de creaţia lumii.

Oroarea de a ne vedea pe noi înşine, aşa cum suntem, e ca un foc mistuitor. Cu cât mai sever îşi face acest foc lucrarea sa curăţitoare, cu atât mai aproape de agonie e durerea noastră spirituală. Şi totuşi, în chip inexplicabil, lumina nevăzută ne dă o simţire a prezenţei dumnezeieşti înăuntrul nostru: o ciudată prezenţă tainică ce ne atrage spre ea, spre o stare de contemplaţie, despre care ştim că e autentică, pentru că inima noastră începe să zvâcnească zi şi noapte în rugăciune.

Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001 – fragment