In această viaţă nu e loc pentru păcat, pentru rău şi pentru moarte

Trăind în păcat, omul se izolează, se cunoaşte numai pe sine însuşi şi face din sine însuşi centrul întregii existenţe. Cu cât se cufundă mai mult în păcat, cu atât prăpastia între timp şi veşnicie devine mai mare în conştiinţa şi în inima lui. întors către lumea din afară, omul păcatului simte şi vede o îngrozitoare ruptură între el însuşi şi ceilalţi oameni, între el şi celelalte fiinţe. Cufundat într-o izolare egoistă tot mai adâncă, el pierde treptat-treptat simţământul atoateunităţii [svejedinstva] neamului omenesc, până ce-l pierde cu desăvârşire. Prăpastia dintre el şi întreaga creaţie devine tot mai adâncă şi de netrecut. El nu se mai vede decât pe sine însuşi şi pe nimeni altcineva şi nimic altceva, nici deasupra, nici în jurul lui. Totul în el nu mai e decât el însuşi, impostor mizerabil al divinităţii întronizat pe cloaca lui. De aici vine şi faptul că există atât de mulţi oameni cu gânduri meschine, cu simţăminte mici, care nu pot să iasă din ei înşişi şi să ajungă la altul. Schilodite şi mutilate de iubirea de sine, gândurile şi simţămintele egoismului nu mai recunosc nici omul, nici pe Dumnezeu, pentru că nu mai ajung la ceea ce este veşnic şi la ceea ce este divino-uman. O prăpastie tragică se deschide în gânduri, în simţăminte, în viaţă: o sfâşiere blestemată în conştiinţă, în inimă, în suflet, o ruptură ce pustieşte, ca în Faust, chipul său de om: „ Două suflete locuiesc în pieptul meu ”

Desfiinţând păcatul, Dumnezeul-om Hristos a durat, El cel dintâi, o punte peste prăpastia pe care păcatul a creat-o între timp şi veşnicie, între om şi Dumnezeu, între om şi celelalte fiinţe. In acest fel, a restabilit în conştiinţa şi simţirea omului unitatea între om şi Dumnezeu, între timp şi veşnicie, între lumea aceasta şi cealaltă. De aceea, atunci când luptă împotriva păcatului, oamenii care au duhul şi credinţa lui Hristos se luptă să restabilească în ei simţirea deplină şi integrală a lumii ca să ajungă la plinătatea şi integralitatea omului.

Păcatul a distrus unitatea simţirii de sine a omului, a conştiinţei de sine, a gândului, a vieţii, a existenţei, a fiinţei lui. Astfel, el a distrus şi unitatea viziunii omului asupra lumii. Lupta, după Hristos, împotriva păcatului nu este altceva decât o luptă împotriva acelei puteri care singură distruge în chip nimicitor în om simţământul unităţii între om şi Dumnezeu, între timp şi veşnicie, simţământul atoateunităţii. Prin viaţa Lui divino-umană Dumnezeul-om a dat filozofia Lui divino-umană a atoateunităţii. In această viaţă şi în această filozofie nu e loc pentru păcat, pentru rău şi pentru moarte.

Arhimandritul Iustin Popovici, Omul și Dumnezeul-Om, Ed. Deisis, Sibiu, 1997