Fiii cuminţi şi ascultători fac voia tatălui nici de frică, nici gândindu-se la avantaje, ci pentru că îşi iubesc părintele

Sfântul Petru Damaschin este pragmatic şi menţionează că „din frică ne-am hotărât să păzim poruncile şi pentru aceasta am voit să lucrăm virtuţile trupeşti, adică liniştea, postul, privegherea cu măsură, psalmodia, rugăciunea, citirea şi întrebarea celor ce au experienţă despre tot gândul, cuvântul şi lucrul, caprin asemenea fapte să ni se curăţească trupul de patimile atot-ruşinoase, adică de lăcomia pântecelui, de curvie şi de avuţie de prisos, îndestulându-ne cu cele de fată… ”
Neamul nostru, a cărui spiritualitate a dospit în frământătură creştină, atunci când doreşte să-l caracterizeze pe un om încărcat de virtuți se foloseşte de sintagma „om cu frică de Dumnezeu”. De fapt, însuşi Domnul Iisus Hristos vorbindu-ne despre un om ticălos ne spune că „într-o cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea şi de om nu se ruşina ” (Luca 18, 2).
Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază cu tărie folosul pe care ni-l aduce frica de Dumnezeu. Ea pune frâu păcatului şi înmulţeşte virtuţile. Ea îl ajută pe om să rămână pe calea cea dreaptă. „Unde stăpâneşte temerea, nu se află invidie; unde stăpâneşte temerea, nu ne supără dragostea de bogăţii; unde stăpâneşte temerea, pofta vinovată este înăbuşită, orice patimă neînţeleaptă este alungată… Acolo unde stăpâneşte temerea, stăpânesc, de asemenea, râvna milosteniei, rugăciunea fierbinte, lacrimile arzătoare şi fără oprire, gemetele pline de părere de rău… ”
Dacă atunci când vorbeam de credinţă spuneam că aceasta suferă un proces de creştere şi întărire, acelaşi lucru se întâmplă şi cu frica de Dumnezeu. Are şi ea măsurile ei. In general Părinţii pomenesc, în ordine crescândă, trei măsuri ale fricii de Dumnezeu: măsura robilor, măsura simbriaşilor şi măsura fiilor.
Cea mai de jos măsură, de la care începe frica de Dumnezeu, este măsura robilor. Robii împlineau voia stăpânului de frica pedepsei, de frica biciului. Nu era vorba de sentimente deosebite în relaţia dintre sclav şi stăpân şi nici de conştiinţa unei datorii pe care trebuie să o îndeplinească. Este vorba, pur şi simplu, de fiorul ce ţi-l dă eventuala pedeapsă pe care ţi-o poate administra stăpânul dacă nu-ţi faci datoria. La această măsură sunt creştinii care fac voia lui Dumnezeu gândindu-se la pedepsele vremelnice, pe care li le-ar putea da Dumnezeu, sau la chinurile iadului din viaţa de apoi. Şi totuşi e bine dacă, măcar aşa, de frica pedepsei, oamenii duc o viaţă plăcută lui Dumnezeu. Totuşi Sfântul Apostol Pavel le scrie romanilor: „Este nevoie să vă supuneţi, nu numai pentru mânie, ci şi pentru conştiinţă ” (Romani 13, 5).
A doua măsură, la care ajunge frica de Dumnezeu, este măsura simbriaşilor. Simbriaşii lucrează bine şi cu râvnă nu de frica pedepsei, ci gândindu-se la răsplata muncii lor. La această măsură sunt creştinii care fac voia lui Dumnezeu pentru a le merge bine pe pământ şi a moşteni raiul după moarte. Ei sunt nişte buni negustori. Ştiu să câştige raiul prin faptele lor.
A treia măsură, la care ajunge frica de Dumnezeu, este cea a fiilor. Fiii cuminţi şi ascultători fac voia tatălui nici de frică, nici gândindu-se la avantaje, ci pentru că îşi iubesc părintele. Sfântul Ioan ne spune, în acest sens, că „în iubire nu este frică, că iubirea desăvârşită alungă frica” (1 Ioan 4, 18).

Iar, Sfântul Antonie cel Mare face o afirmaţie îndrăzneaţă: „Eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci II iubesc pe El. Că dragostea scoate afară frica „.

IPS Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Spiritualitate creștină, Editura Renașterea – fragment