De ce suntem datori ca, în toată viaţa noastră, să miluim, după putere, pe aproapele nostru?

Mântuitorul ne spune că, în ziua Judecăţii de Apoi, la trâmbiţele îngerilor, se vor aduna toate neamurile pământului, de la întemeiere până la sfârşitul lumii şi va alege, prin îngerii Săi, pe cei buni dintre cei răi, şi fiecare om va da seamă, înaintea lui Dumnezeu, de toate faptele bune sau rele săvârşite în viaţă, din copilărie până la moarte. Căci, din anii copilăriei noastre şi până la bătrâneţe, câte cuvinte deşarte nu spunem noi? Toate acestea sunt scrise de îngeri şi diavoli, şi vor fi date pe faţă, la judecată, înaintea tribunalului dumnezeiesc.

Aşa încât, toate păcatele făcute de noi în viaţă, dacă nu sunt mărturisite, vor fi date pe faţă la judecata înaintea tronului lui Hristos, Care va judeca toată lumea. La înfricoşătoarea judecată, Mântuitorul ne subliniază, în chip deosebit, darul sau fapta bună a milosteniei creştine, care va avea un mare rol la mântuirea sufletelor noastre. Căci, milostenia singură acoperă mulţime de păcate. De aceea, suntem datori ca în toată viaţa noastră să miluim, după putere, pe aproapele nostru, atât prin milostenie materială, cât şi prin milostenie sufletească. Adică, sfătuire, mângâiere, cărţi sfinte, rugăciune pentru cei neputincioşi etc.

Sunt şase fapte bune ale milosteniei despre care ne vorbeşte Mântuitorul în Sfânta Evanghelie, când spune: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii. Căci, flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau, străin am fost şi M-aţi primit, gol am fost şi M-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi M-aţi cercetat, în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.“

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Ne vorbeşte Părintele Sofian, volumul 1, Editura Episcopiei Romanului, 1997 – fragment