De ce am ajuns noi supuşi tuturor necazurilor acestora?

Ascultaţi ce spune însuşi Domnul nostru: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi sme­rit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11,29). Iată că aici ne-a arătat, pe scurt, rădăcina şi pricina tuturor relelor, precum şi doctoria împo­triva lor, care este pricina a tot binele; ne-a ară­tat că semeţia ne-a doborât, că nu este cu putin­ţă să fim miluiţi altfel decât prin lucrul potrivnic ei, adică prin smerita cugetare. Pentru că semeţia naşte nepăsare, neascultare şi pierzare, după cum şi smerita cugetare naşte ascultare şi mân­tuire a sufletului. Am în vedere adevărata cu­getare smerită, nu cea care este numai în vorbe sau în înfăţişare, ci simţământul cel smerit care a prins rădăcini în inimă. Aşadar, cel ce doreşte să afle adevărata smerenie şi odihnă pentru su­fletul său trebuie să deprindă smerita cugetare, şi va vedea că în aceasta e toată bucuria, şi toată slava, şi toată odihna, după cum în mândrie sunt toate cele dimpotrivă. Pentru că, de ce am ajuns noi supuşi tuturor necazurilor acestora? Oare nu din pricina nebuniei noastre? Oare nu din prici­nă că nu ne înfrânăm reaua noastră voie? Oare nu pentru că ne ţinem de samavolnicia noastră amară? Şi de la ce altceva? Oare nu era omul, în­dată după zidirea sa, în toată desfătarea, în toată bucuria, în toată odihna, în toată slava?

Nu era, oare, în Rai? I s-a poruncit să nu fa­că cutare lucru, iar el l-a făcut. Vezi ce mândrie? Vezi ce încăpăţânare? Vezi ce nesupunere? După aceea, Dumnezeu, văzând atâta neruşi­nare, zice: „Este nebun, nu ştie să se îndulcească de bucuria Raiului. Dacă nu trece prin restrişti, va merge şi mai departe şi va pieri cu desăvâr­şire. Căci dacă nu află ce este necazul, nu va şti nici ce e odihna.” Atunci, Dumnezeu i-a dat pla­ta de care era vrednic, şi l-a alungat din Rai. Şi omul a fost lăsat în seama iubirii sale de sine şi a voii sale, ca acestea să sfărâme oasele lui, ca să se înveţe să nu mai urmeze sieşi, ci porunci­lor dumnezeieşti, ca însăși suferinţa neascultării să-l înveţe odihna ascultării, precum s-a zis prin prorocul: „lepădarea ta de credinţă te va pedepsi” (Ier. 2, 19). Totuşi, bunătatea lui Dumnezeu, precum am zis deseori, îl cheamă iarăşi: „veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi” (Mt. 11, 28). Ca şi cum ar zice: „Iată că aţi os­tenit, iată că aţi pătimit, iată că aţi cunoscut rele­le urmări ale nesupunerii voastre; veniţi acum, întoarceţi-vă; veniţi, cunoaşteţi-vă neputinţa, ca să intraţi întru odihna şi slava voastră. Veniţi de luaţi viaţă prin cugetarea cea smerită în locul semeţei cugetări, cu care v-aţi omorât. „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11,29). De mirare e, fraţii mei, ce face mândria! Ce minune, cât de puternică este cugetarea smerită! Căci, ce nevo­ie era de toate aceste restrişti? Dacă omul s-ar fi smerit de la început, dacă ar fi ascultat de Dumnezeu şi ar fi păzit porunca, n-ar fi căzut.

După cădere, Dumnezeu i-a dat putinţa să se pocăiască şi să fie miluit, însă grumazul lui a ră­mas neplecat. Pentru că Dumnezeu a venit, zicându-i: „Adame, unde eşti?” Adică „din ce slavă, la ce ruşine ai ajuns?” Şi, după aceea, întrebându-l: „Pentru ce ai păcătuit, pentru ce ai călcat porunca?”, pregătindu-l prin aceasta să spună: „Iartă-mă!” Însă el n-a avut smerenie! Unde este cu­vântul „iartă-mă?” N-a avut pocăinţă, ci dimpotrivă. Pentru că el se împotriveşte şi zice: „Femeia, pe care mi-ai dat-o Tu, m-a amăgit” – şi nu a zis: „feme­ia mea m-a amăgit”, ci: „femeia, pe care mi-ai dat-o Tu, m-a amăgit”, ca şi cum ar fi zis: „Necazul acesta, pe care Tu l-ai adus pe capul meu”. Pentru că aşa se întâmplă întotdeauna, fraţilor: când omul nu vrea să se mustre pe sineşi, nu va sta pe gânduri să-L învinuiască nici pe Dumnezeu însuşi.

Avva Dorotei

Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010 – fragment