Credinciosul în Dumnezeu depăşeşte limitele omului

Credința e un risc al rațiunii; Dar nicidecum o anulare ci dimpotrivă, o iluminare a ei. E o absorbire a sufletului într-un dincolo al lumii acesteia, în modul divin al existenței.

Credința are revelația cu care omul credinței nu se tocmeşte.

Dumnezeu ne însoțeşte mereu şi, pe măsură ce-L cunoaştem, viața noastră biologică şi psihologică se străbate tot mai tare de adevăr şi de lumina cunoştinței. Asta e ceea ce posedă credinciosul printr-o cale mult prescurtată, cunoştința pe care savantul n-o poate prinde prin ştiință, ci numai dacă şi-a împins ştiința până la toate marginile şi i-a recunoscut neputința.

Religia se întemeiază pe grăuntele de credință. Grăuntele de credință este, de fapt, grăuntele de comuniune în care suntem cu Dumnezeu.

Iisus răspunde odată ucenicilor Săi care-I „cereau mai multă credință”, le-a spus cam aşa: să înceapă din a crede că au credință şi vor sfârşi prin a avea de fapt.

La temperaturile la care se alege aurul ființei noastre de zgura acestei ființe, în firea noastră apare modul divin de a fi, de a voi şi de a gândi.

Credinciosul în Dumnezeu depăşeşte limitele omului, care este creator numai în ordinea conceptelor şi nu intervine, ca Dumnezeu în ordinea realului.

Credința este un risc: împotriva rațiunii, împotriva vieții, împotriva limitelor omeneşti, câteodată şi împotriva normalului. De aceea, sfinții se şi fereau de a face minuni, deşi doar în multe cazuri era doar dovada iubirii de oameni şi alinarea suferinței omeneşti. Este un factor de purificare.

Grija zilei de mâine este o grijă presantă. Când conducea pe israeliteni în pustie, Dumnezeu nu le îngăduia asigurarea zilei de mâine: mana se strica. Pâinea cea de toate zilele o cerem pentru astăzi. Aşa suntem sfătuiți, chiar nevrând, să trăim prin credință. Sfinții pustnici au trăit numai în condiția credinței. Ei au crezut cuvântului lui Iisus, având mai întâi grijă de mântuire şi pe al doilea plan grija vieții. De aceea crinii au ajuns până la strălucirile lumii divine.

Iisus era chemat de durerea unui tată, ca să întoarcă la viață o copilă de 12 ani. Iisus iubea copiii, de aceea mergea la ei cu durerea iubirii. Totuşi o femeie bolnavă L-a mai zăbovit, ba L-a chiar furat pe drum. Stăruim puțin asupra acestui furt, unic în viața lui Iisus. Oare de unde ştia femeia aceasta, că atingându-se, chiar pe furiş, de marginea hainei lui Iisus, se va tămădui? O ştia din credință şi femeia nu s-a înşelat. Deşi puterea de tămăduire era de natură spirituală, totuşi, bolnava a furat-o printr-o atingere materială. Sluga sutaşului este un caz de tămăduire de la distanță, prin credință, adusă de două delegații şi e pur spirituală. Aici Iisus „n-a simțit puterea care a ieşit din El”. Aceasta înseamnă că boala a încetat, îndată ce organismul s-a refăcut la plinătatea lui spirituală. Sfințenia este o energie, păcătoşenia – o degradare. Una reface organismul, alta dărâmă. Dărâmarea se opreşte îndată ce organismul împrumută, sau chiar fură, pe firul credinței, acea energie rară a sfințeniei. Iisus însă, a vrut să dea pe față credința femeii şi sigur că a privit cu dragoste acest furt original.

Iisus doreşte de la toți credincioşii lumii o linişte de adâncime: liniştea credinței în Dumnezeu. Aceasta ar da să se înțeleagă că în jurul unui om liniştit (din cauza rădăcinilor lui în cer) se face linişte pe pământ.

Pământean fiind, a te hotărî să-L mărturiseşti pe Dumnezeu cu orice preț şi luare în derâdere e o şi mai mare bucurie ce te poate duce până la deschiderea ochilor credinței: să ți se descopere Iisus, Fiul lui Dumnezeu. El, Care e cu noi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor. A vedea pe Iisus e o fericire ce nu se aseamănă cu nici o bucurie pământească, iar aceasta se întâmplă din când în când şi din neam în neam, ca să nu se stingă dintre oameni siguranța existenței lui Dumnezeu. CredinŃa în Dumnezeu şi mărturisirea Lui sunt ieşirea sufletului din întuneric în lumina dumnezeiască, ieşirea în lumina veacului viitor.

Cât asculți de Dumnezeu, atât ascultă şi Dumnezeu de tine.

O Sinteză a gândirii părintelui Arsenie Boca în 800 de capete