Unde este uşa şi cum trebuie să batem în ea?
Umilinţa nu este câtuşi de puţin ceea ce credem cel mai adesea că este: modul bleg prin care încercăm să ne închipuim că suntem cei mai mari ticăloşi şi prin care încercăm să-i convingem pe ceilalţi că felul nostru artificial de a ne purta dovedeşte că suntem conştienţi de asta…
Umilinţa este slăbiciunea în care Dumnezeu îşi poate manifesta puterea. Este situaţia în care absenţa lui Dumnezeu poate deveni prezenţa Lui. Nu-L putem lua ostatic pe Dumnezeu; însă de fiecare dată când stăm precum vameşul, dincolo de împărăţia „dreptăţii”, doar în cea a milei, Îl putem întâlni.
Încearcă să te gândeşti la absenţa lui Dumnezeu şi să înţelegi înainte de a putea bate la uşă (aminteşte-ţi că aceasta nu este doar uşa împărăţiei înţeleasă la modul general, ci că Hristos spune în mod concret „Eu sunt uşa”) că te afli în afara ei.
Dacă îţi petreci timpul imaginându-ţi că, într-un mod nefiresc, te afli deja în Împărăţia lui Dumnezeu, nu are nici un rost să mai baţi la uşă pentru a ţi se deschide. Negreşit, te uiţi în jur încercând să vezi unde sunt îngerii şi sfinţii şi unde e locaşul care îţi aparţine. Iar când nu vezi altceva decât întuneric sau ziduri, poţi fi surprins, pe drept cuvânt, că raiul este atât de neatrăgător.
Trebuie deci să înţelegem că încă nu ne aflăm în rai, că suntem încă străini de Împărăţia lui Dumnezeu şi că, prin urmare, trebuie să ne întrebăm pe noi înşine: unde este uşa şi cum trebuie să batem în ea?
Mitropolitul Antonie de Suroj, ”Şcoala rugăciunii”