Toată vigoarea tinereții o dă cui nu trebuie, iar bătrânețea hârbuită umblă să o dea lui Dumnezeu

Atâta vreme cât ținem păcatele nemărturisite, ascunse cu voia, atâta vreme atârnă pedeapsa lor asupra noastră, ca o sabie care stă să cadă peste viața noastră. De îndată însă ce mărturisim păcatele şi vinovăția, primejdia morții o înlătură Dumnezeu de deasupra noastră.

Cu obişnuința de a păcătui trebuie să ne luptăm noi, uneori, toată viața. Această vreme de amărăciune care ne învață minte ca să nu ne mai întoarcem la cele dintâi e chiar vremea de întărire a sănătății noastre sufleteşti. Aceasta ne învață cel mai bine calea lui Dumnezeu.

Împătrit greşim: împotriva lui Dumnezeu, împotriva noastră înşine, împotriva aproapelui şi împotriva firii întregi. 459. Păcatul, sau decăderea firii, ne-a făcut să pierdem: pacea cu Dumnezeu, pacea dinlăuntrul nostru, pacea cu oamenii şi pacea cu toată firea. Ne-am sălbăticit în toate părțile, cât aproape „să se teamă” şi Dumnezeu de noi. Iată de ce şi fiarele fug de om.

Nu Dumnezeu este Cel ce nu ne mai iubeşte şi nu ne mai vede, ci noi suntem cei ce nu-L mai iubim şi nu-L mai vedem, căci între noi şi El e zidul păcatului, iar dincoace de zid, noi: o grămadă de cioburi mereu zdrobindu-ne de zid şi în tot mai mare sfărmare aflându-ne.

Păcat aceasta însemnează: înfrângerea morală a conştiinței de către satana, prin patimile trupului.

Păcatul este înfrângerea morală a sufletului de către un gând rău. De aceea, toate gândurile trebuiesc spuse înainte de a se întări şi de a birui mintea, căci deîndată ce sunt spuse, le piere puterea de a obseda, asupri, stăpâni mintea.

Păcatele se înregistrează în codul genetic al fiecăruia.

Înrădăcinarea obiceiului păcătuirii duce întocmirea sufletească şi trupească a omului până la neputință de a se mai împotrivi, sau chiar până la a nu vrea să se mai împotrivească.

Lucrarea împotriva firii i se face omului „a doua fire” – firea fărădelegii sau legea păcatului (Romani 7, 7). Asta e tot una cu pierderea darului libertății voinței.

Totuşi, omul, slăbindu-i puterile, îşi dă seama că robeşte vrăjmaşului, căci de unde odată pruncii vaviloneşti erau micuți şi îi lua în glumă, acum s-au făcut bărbați şi îi simte cum îi fură puterile, iar lui, din multa păcătuire, i s-a stins puterea voinței de a se împotrivi. Când avea puterile întregi n-asculta povața, iar acum, când nu le mai are, le-ar întoarce lui Dumnezeu, dar nu le mai are de unde. Toată vigoarea tinereții o dă cui nu trebuie, iar bătrânețea hârbuită umblă să o dea lui Dumnezeu.

O sinteză a părintelui Arsenie Boca în 800 de capete