Taina dumnezeiască pe care Biserica o cunoaşte prin Duhul Sfânt

„Duhul Sfânt a făcut cunoscute Bisericii noastre tainele lui Dumnezeu şi ea este tare prin cugetul său sfânt şi prin rabdarea ei”, spunea stareţul.

Taina dumnezeiască pe care Biserica o cunoaşte prin Duhul Sfânt e iubirea lui Hristos.

Cugetul sfânt al Bisericii este „ca toţi să se mântuiască“. Iar calea pe care o urmează Biserica pentru atingerea acestui sfânt scop e răbdarea, adică jertfelnicia.

Propovăduind în lume iubirea lui Hristos, Biserica îi cheamă pe toţi oamenii la plinătatea vieţii dumnezeieşti, dar oamenii nu înţeleg această chemare şi o resping. Chemând pe toţi oamenii să păzească porunca lui Hristos: „Iubiţi pe vrajmaşii voştri“, Biserica se aşează între toate forţele aflate in luptă. Furia care însufleţeşte aceste forţe se întoarce în chip firesc împotriva Bisericii care se aşează în drumul lor. Dar în împlinirea lucrării lui Hristos pe pământ, mântuirea lumii întregii, Biserica ia asupra sa în mod conştient povara furiei generale, aşa cum Hristos a luat asupra Sa pacatele lumii. Şi dacă în această lume a păcatului Hristos a fost prigonit şi a trebuit să pătimească, tot aşa va fi inevitabil ca şi adevărata Biserică a lui Hristos să fie persecutată si sa sufere.Domnul însuşi şi Apostolii au vorbit despre această lege duhovnicească a vieţii în Hristos; dumnezeiescul Pavel a formulat-o într-un mod categoric spunând:

Toţi cei ce vor voi să trăiască cucernic în Iisus Hristos vor fi prigoniţi” (2 Tim 3,12).

Aşa a fost şi va fi întotdeauna şi pretutindeni în lumea întreagă  de când există păcatul.

„Fericiţi făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Mt 5, 6). Prin aceste cuvinte Domnul spune ca aceia care propovăduiesc pacea Evangheliei vor fi asemenea Lui, Fiul Unic al lui Dumnezeu. Vor fi asemenea Lui în toate, nu numai în Slava şi în învierea Lui, dar şi în înjosirea şi moartea Sa. Scriptura vorbeşte mult de aceasta. De aceea, toţi cei ce propovăduiesc cu adevărat pacea lui Hristos nu trebuie să uite niciodată Golgota.

Şi toate acestea numai din pricina cuvântului: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”. „Căutaţi să Mă ucideţi pe Mine, căci cuvântul Meu nu este întru voi”(In 8, 37), a spus Domnul iudeilor. Biserica propovăduieşte acelaşi cuvânt: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”, dar lumea nu poate suferi acest cuvânt. De aceea, dintotdeauna, lumea păcatului a prigonit adevarata Biserică şi o va prigoni, i-a omorât pe slujitorii ei şi ii va omorî în continuare.

In întâlnirile mele cu fericitul stareţ n-am avut niciodată nici cea mai mică îndoială că vorbele sale erau „cuvintele vieţii veşnice” pe care le auzise de sus şi că nu prin „basme meşteşugit închipuite” a învăţat acest adevăr pe care l-a mărturisit prin întreaga sa viaţă. Mulţi oameni sunt în stare să vorbească cu uşurinţă despre iubirea lui Hristos, dar faptele lor sunt un scandal pentru lume, şi de aceea cuvintele lor sunt lipsite de putere făcătoare de viaţă.

Viaţa stareţului pe care am observat-o îndeaproape timp de mulţi ani, şi pe care încerc să o descriu acum, era un efort ascetic atât de mare şi măreţ, încât nu există cuvinte care să-mi poată exprima admiraţia. In acelaşi timp, aceasta viaţă era atât de simplă, atât de firească şi de smerită cu adevărat, încât orice expresie, oricât de puţin căutată sau emfatică, ar introduce un element străin. De aceea mi-e atât de greu să vorbesc despre ea.

Sunt oameni incapabili să sesizeze adevăratul sens ce se ascunde în spatele unui cuvânt simplu; altora, din contră, li se răneşte auzul atunci când aud notele false produse de cuvinte pretenţioase. Pentru mulţi oameni, cuvântul sfânt şi curat al stareţului nu e din nefericire uşor de înţeles, tocmai din pricina simplităţii lui; de aceea îmi îngădui să-l însoţesc cu acest comentariu al meu, crezând – poate pe nedrept – că astfel îi voi putea ajuta pe cei obişnuiţi cu alte moduri de viaţă şi de exprimare să-l înţeleagă pe stareţul nostru.

Să  luăm, de exemplu, acest scurt sfat al stareţului:

„Ce trebuie să facem pentru a avea pacea în suflet şi în trup? Pentru aceasta trebuie să iubim pe toţi oamenii ca pe noi înşine şi să fim gata să murim în tot ceasul”.

In general, gândul unei morţi iminente umple sufletul omului de tulburare şi de spaimă, uneori chiar de disperare, până acolo încât mâhnirea sufletului îmbolnăveşte chiar şi trupul. Atunci cum poate stareţul spune că, dacă suntem necontenit gata să murim şi dacă iubim pe toţi oamenii, acest lucru umple de pace nu numai sufletul, dar şi trupul nostru? Ciudată şi neînţeleasă învăţătură!

Vorbind aici de pacea în suflet şi în trup, stareţul are în vedere starea duhovnicească în care lucrarea harului se comunică în chip sensibil nu numai sufletului, ci şi trupului. Desigur, în cazul de faţă el vorbeşte de un har mai mic decât cel pe care-l trăise la arătarea Domnului. Aici harul care-i năpădise sufletul şi trupul a fost atât de puternic, încât însuşi trupul simţise limpede prezenţa lui. Blândeţea Duhului Sfânt a trezit chiar şi în trup o iubire atât de aprinsă pentru Hristos, încât şi el voia să pătimească pentru Domnul”.

Arhimandritul Sofronie, Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, Editura Deisis, Sibiu, 1999

loading...

De asemenea, ai putea dori...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *