Pocăința înseamnă întoarcerea minții la corecta judecată

Spovedania este primul element al pocaintei. În parabola fiului risipitor vedem marea ei insemnatate cand citim: „Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune: Tata, am gresit la cer si inaintea ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau” (Luca 15,18).

Prin cuvantul „sculandu-ma” arata indreptarea caderii, intreruperea hotararii celei vinovate si a savarsirii greselii pacatoase. Prin marturisirea „am gresit (am pacatuit)”, cauta mai inainte de toate iertarea. Elementul urmator al pocaintei active este smerenia, care respinge irationalul in care imaginatia inselata se misca in chip egoist.

„Nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau”.

Ruperea voluntara a filiatiei este marturia necesara a constiintei greselii si intoarcerea faptuitoare a persoanei in locul ei firesc.

Diferite pasaje din Scriptura se refera la necesitatea spovedaniei, ca marturie practica a pocaintei. Prin spovedanie, omul isi descopera lipsa de credinta, tradarea si negarea indatoririlor sale, din care a provenit caderea si nimicirea. Îsi vadeste vinovatia si astfel nimiceste mijloacele si cauzele zdrobirii sale si incheie (intregeste) intoarcerea in sanurile Tatalui, care s-a intrerupt prin pacat si prin calcarea legii.

Orice incalcare a legii si neascultare pricinuieste in om o dubla vinovatie. Si in trup, impreuna cu simturile, si in suflet si minte, de unde porneste tradarea. Prin spovedanie omul vindeca ambele forme de vinovatie, de vreme ce cel ce se spovedeste descrie cu smerenie lepadarea si tradarea ca fiind ale sale. Nici spovedania nu se face fara pocainta, nici pocainta fara spovedanie. Amandoua sunt mijloace absolute si nedespartite ale mantuirii.

Principala cauza a ratacirii omului este judecata gresita a mintii. Pocainta inseamna intoarcerea mintii la corecta judecata si folosire a intelesurilor, astfel incat sa dispara irationalul. Lucrarea aceasta a echilibrarii omului e rod al iubirii de oameni a lui Dumnezeu si a devenit cel mai mare dar al Sau facut firii noastre, de vreme ce am cazut din prima noastra stare, cea dupa chipul lui Dumnezeu. Nu trebuie sa neglijam pocainta, de vreme ce, potrivit cuvantului Scripturii: „Cine este curat de intinaciune, chiar daca viata lui pe pamant ar fi de o singura zi?” (Iov 14,4-5).

Cine poate sa descrie intinderea iubirii de oameni si a atotbunatatii lui Dumnezeu fata de om, din moment ce il primeste daca se intoarce cu pocainta, oricat de mare ar fi tradarea si faradelegea lui? Cine va descrie nenorocirea si intunecarea omului inselat, atunci cand calca in picioare si respinge acest dar, care il recheama pe apostat si pe tradator in sanurile iubirii parintesti si il elibereaza de vesnica si groaznica osanda?

Cu adevarat, daca iubirea de oameni a lui Dumnezeu nu ne-ar fi ingaduit pocainta, nu ne-ar putea oferi nimic, nici chiar insasi iconomia Mantuitorului nostru, de vreme ce transformabilitatea si pervertirea din viata noastra pacatoasa si atotvinovata o pot nimici. Nici un descendent din radacina adamica sa nu neglijeze sa puna in lucrare in viata sa marele dar al pocaintei, ca sa nu planga zadarnic in vesnicia viitoare. Plansul si lacrimile sunt uneltele principale si aducatoare de castig ale pocaintei autentice, iar cei ce se pocaiesc in chip drept sa nu se desparta de ele.

Gheronda Iosif Vatopedinul, “Dialoguri la Athos”, Editura Doxologia