Odatã venitã rugãciunea, aceasta va lumina sufletul si inima

Domnul nostru Iisus Hristos spune în sfânta si dumnezeiasca Sa Evanghelie: „Cel care crede în Mine, râuri de apã vie vor curge din pântecele lui”. Oricine doreste, asadar, sã iasã din inima lui ca dintr-un izvor nesecat aceastã apã vie a Sfântului Duh, sã se nevoiascã sã dobândeascã în inima sa rugãciunea mintii si a inimii, adicã aceasta: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mã”, pe care sã o spunã o datã cu fiecare respiratie. Cel care doreste sã aibã totdeauna în inima sa aceastã rugãciune sã asculte mai întâi despre pregãtirea de care este nevoie înainte de a o spune, apoi sã asculte si felul în care trebuie sã o spunã.

Deoarece împãratul ceresc, Domnul nostru Iisus Hristos, curat fiind si mai presus decât orice curãtenie, nu intrã la întâmplare în inima murdarã, nesocotitã si nepregãtitã, pentru cã se spune: „In inima nesocotitã Dumnezeu nu va intra, iar de va intra, grabnic va iesi”. Ci intrã în inima socotitã, pregãtitã si curatã. Ascultati pe proorocul David, care zice despre aceastã pregãtire a inimii astfel: „S-a pregãtit inima mea”, apoi „Voi slãvi si voi cânta în slava mea”, ceea ce aratã cã mai întâi trebuie sã ne pregãtim inima curatã pentru primirea lui Hristos si, dupã ce îl primim în inimã pe Hristos, putem sã spunem rugãciunea si sã o avem fãrã încetare în inima noastrã, bucurându-ne si veselindu-ne, dupã cum spune Apostolul: „Strigând si cântând în inima noastrã Domnului”.

Iar pregãtirea inimii este aceasta: postul permanent, chinuirea si ostenirea fãrã mãsurã a trupului, umilirea excesivã. Pentru cã, pe de o parte, postul neîncetat curãteste trupul postitorului de lucrarea si de materia poftei celei rele, pe de altã parte ostenirea trupului mordficã zvâcnirile necuviincioase ale cãrnii, iar umilirea exageratã aduce rugãciunea si devine, într-un anume fel, ca o prevestitoare a acesteia. Precum steaua de dimineațã ne aratã si ne vesteste cã peste putin timp va rãsãri soarele strãlucitor, care odatã rãsãrit va lumina cu razele sale lumea întreagã, tot asa si umilinta binevesteste celui ce se pregãteste vestea cea bunã a mângâierii si-i aduce la cunostintã cã din clipã în clipã rugãciunea va sosi în inima lui. Odatã venitã rugãciunea, aceasta va lumina sufletul si inima si mintea cu razele luminoase si strãlucitoare, care izvorâsc în chip sensibil din numele lui Hristos.

Iar dacã mintea este luminatã, atunci omul distinge ceea ce este folositor pentru suflet de ceea ce este vãtãmãtor. Si precum cel care merge noaptea având cu sine o luminã vede drumul si nu rãtãceste, tot asa si cel care îsi lumineazã mintea cu lumina adevãratã a lui Hristos distinge drumul adevãrat si drept care-l duce la Hristos de drumul cel amãgitor si rãtãcitor care-l duce la pieire si la diavol.

Asadar, dupã ce se pregãteste cineva după cum am spus sau chiar si mai mult decât atât, adicã cu si mai multã ostenealã, omorându-si patimile prin nevointã, să-si adune mintea sa de la risipirile spre lucrurile exterioare si, aplecându-si capul pânã la nivelul pieptului, să încerce sã gãseascã locul care se aflã la mijlocul pieptului si acolo, înlãuntru, cu toată atentia, ca un pãzitor sau ca o santinelã, sã înceapã a spune rugăciunea cu putină sfortare si cu putinã zdrobire de inimã, fãrã sã o rosteascã si fãrã sãsi miste limba, ci sã o spunã din adâncul inimii, dupã cum se spune: „Din adâncuri am strigat cãtre Tine, Doamne, Doamne, auzi glasul meu”. De asemenea, atunci când spune rugãciunea în felul acesta sã-si tinã putin respiratia.

In plus, în acele momente, mintea lui trebuie sã nu se desprindã nicidecum de locul unde se spune rugãciunea.

Un aghiorit necunoscut si deznãdãjduit, Vedere duhovnicească