Medicul duhovnicesc primește, ține, mângâie și îi arată toată dragostea și simplitatea bolnavului

Fiindca asa cum lumina ochilor simtiti e trimisa de noi in toate partile si, strabatand cu puterea vazatoare toate cele aflate in fata, nu se intineaza deloc de catre ele, chiar daca cele vazute ar fi foarte diforme si lipsite de chip, ci e indreptata iarasi neintinata spre alte lucruri, tot asa si gandul sfintilor, chiar daca se pleaca asupra patimilor innoroiate si rusinoase, nu se intineaza; caci mintea lor este goala si straina de orice pofta patimasa. Si chiar daca ar vrea candva sa intre in considerarea unor astfel de lucruri, nu o face pentru altceva decat ca sa observe si sa afle miscarile si lucrarile impatimite ale patimilor, si de aici sa inteleaga cauzele lor si prin ce fel de leacuri se sterg ele, precum auzim ca fac si medicii si am auzit despre cei din vechime: caci acestia disecau cadavrele mortilor ca sa inteleaga pozitia trupului ca, ajungand sa cunoasca de aici organele interne ale oamenilor vii, sa incerce sa vindece in altii suferintele nevazute. Asa lucreaza negresit si medicul duhovnicesc care vrea sa tamaduiasca cu experi-enta patimile sufletului. Dar ca sa-ti infatisez prin cuvant mestesugul vindecarii lui voi face o relatare concreta.
Un bolnav vine la medicul duhovnicesc buimacit de suferinta, avand mintea cu totul tulburata, cautand in loc de vindecare cele ce vatama, adica cele ce sporesc patima si aduc in scurt timp moartea. Medicul iubitor de oameni si compatimitor il vede pe acesta, intelege neputinta fratelui, inflamarea suferintei, umflatura, il vede pe bolnav ajuns cu totul sub stapanirea mortii. Oare cine se va indragosti de unul ca acesta, ca sa aduc din nou aminte de acele cuvinte lipsite de simtire? Socot ca nici chiar unul din barbatii foarte nebuni nu va gandi asa ceva fata de barbatul sau femeia suferind de boala spre moarte; ca sa nu spunem nimic de medicii cucernici si tematori de Dumnezeu. Dar luandu-ne ramas bun de la cuvintele celor cu adevarat nebuni, sa ne continuam relatarea. Deci, atunci cand medicul duhovnicesc iscusit vede pe fratele in cele pe care le-am spus, nu striga de indata, nici nu se da deoparte, nici nu spune: „Cele pe care le ceri sunt rele si aducatoare de moarte, deci nu iti voi da aceste leacuri”, ca nu cumva auzind acestea bolnavul sa fuga si sa mearga la un alt medic neiscusit in asemenea patimi si sa moara in ceasul acela; ci il primeste, il tine, il mangaie, ii arata toata dragostea si simplitatea, ca sa-i dea certitudinea ca-l va vindeca cu leacurile pe care le-a cerut si ii va implini pofta sa.
Fiindca sunt unii grav bolnavi la suflet si care poarta cu ei afectiuni care cer cele ce sporesc boala lor si patima fiecaruia dintre acestia; iar suferinta lor este poate aceea ca acolo unde e nevoie de regim si de abtinerea de la placeri, ei sa ceara mai degraba sa se desfete cu mancaruri stricacioase si sa se ghiftuiasca pana la satietate cu ele. De aceea, precum spuneam, medicul experimentat nu consimte de indata la cele cerute de catre bolnav, ci fagaduieste sa implineasca toate cele ale cererii sale: bolnavul se grabeste spre cele dorite de el ca spre niste lucruri bune, iar medicul ascunde leacurile; unul asteapta si rabda cu bucurie, iar celalalt, intelept fiind, arata in aparenta lucruri asemanatoare celor cerute, dar care in ascuns sunt lucruri ciudate la gust si in ce priveste puterea efectului. Iar bolnavul de-abia se atinge de leacuri ca, impotriva oricarei nadejdi, dobandeste vindecare numai prin simpla atingere; si de indata umflatura bolii inceteaza, rana dispare cu desavarsire si lucrurile care la inceput ii aprindeau pofta de-abia daca le mai suporta acum pomenirea. Si se poate vedea facandu-se o minune mai inalta decat orice ratiune; caci fara nici un alt leac, numai prin atingerea si vederea leacurilor medicale ii face pe bolnavi sa se insanatoseasca, face ca ranile si umflaturile lor sa se retraga, si fierbinteala lor sa inceteze, si cei ce flamanzeau dupa mancaruri stricacioase si vatamatoare nu mai doresc de acum incolo decat numai mancaruri folositoare, iar acestia povestesc multora minunile medicului si mestesugul minunat al stiintei lui.
Sa auda cei sanatosi si sa inteleaga cele spuse lor printr-o ghicitoare daca au primit harul cunoasterii celei dumnezeiesti. Fiindca cei bolnavi nu stiu acestea, sau mai degraba nu stiu nici macar ca sunt bolnavi. Si in starea lor cine i-ar putea convinge candva prin cuvant ca sunt tinuti de neputinta si boala? Pentru ca ei socotesc ca sanatatea inseamna a face voile trupului si a pune in practica toate poftele si dorintele lui [Ef2, 3]. Si asa cum nimeni nu cere de la cei iesiti din minti sa-si dea seama vreodata ca au ajuns sa-si piarda mintile, tot asa nici pe cei ce sa tavalesc in patimi si sunt tinuti de ele si nu simt ca se afla sub stapanirea acestora nu-i va putea convinge vreodata cineva ca sunt in cele rele sau sa-i faca sa se schimbe spre mai bine. Fiind orbi si crezand ca nimeni altul nu-i vede, petrec asa lipsiti de vedere si convinsi ca nu e cu putinta ca ei sa-si ridice ochii; caci daca s-ar lasa convinsi, poate ca ar cauta sa si-i ridice si, ridicandu-si ochii ar vedea intocmai si i-ar recunoaste pe cei rastigniti pentru lume. Dar nevrand sa se elibereze de patimi, isi astupa de bunavoie urechile si nu vor sa ia seama la Apostolul care spune asa: „Pentru mine lumea s-a rastignit si eu pentru lume [Ga 6, 14]; caci nu mai traiesc eu ci Hristos traieste in mine” [Ga 2, 20], si iarasi: „Omorati asadar madularele voastre cele de pe pamant: desfranarea, necuratia, patima, pofta cea rea si lacomia” [Col 3, 5]. Deci cel ce a murit pentru lume – caci acest lucru inseamna crucea – si nu mai traieste el insusi, ci Hristos traieste in el, cel ce si-a omorat madularele cele de pe pamant, adica simtirile impatimite ale trupului, incat sa se faca nepartas la orice patima si orice pofta rea, cum — spune! — chiar daca ar primi vreo simtire a unei patimi, ar suferi o miscare a placerii sau s-ar clatina pe de-a intregul cu inima?
Sfântul Simeon Noul Teolog