Iubirea e calea cea mai scurtă şi mai presus de orice cale, spre desăvârşire

Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de oameni în care atârnă toată Legea şi Proorocii (Matei 22, 37-40), împlinindu-le Iisus ca nimeni altul, prin aceasta se vedea limpede că Iisus e Dumnezeu şi Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4, 8). Pe acestea două ni le-a dat ca porunci. Aci stă taina pentru care poruncile lui Dumnezeu bat pe vrăjmaşul, când are cine le trăi. Căci iată: Dumnezeu Se ascunde în poruncile Sale, după cum ne asigură Sfinții Marcu Ascetul (Sfântul Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, Filocalia, Sibiu, 1946, ed.I., vol.1, p.249; şi ed.II, vol.1, Sibiu, 1947, p. 247) şi Maxim Mărturisitorul (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete gnostice, Filocalia, Sibiu, 1947, ed.I, vol.2, p.193). Trăirea acestor porunci arde pe diavol aşa de cumplit, încât acesta răscoală puterile iadului şi cu ele ațâță pe oamenii lumii, care-s biruiți de el, şi-i năpusteşte împotriva lui Iisus şi a oricărui ucenic al Lui.

„Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privința unui lucru (mântuirea) pe care îl vor cere: se va da lor de către Tatăl Meu, Carele este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei adunați întru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 19-20). Cuvintele acestea, pe lângă înțelesul literei, mai au şi următorul înțeles: pământul este trupul, iar mai cu deosebire inima; cei doi sau trei sunt puterile sufletului care, dacă se vor învoi pe pământ, adunându-se într-un gând, va fi şi Dumnezeu în mijlocul lor. Unirea puterilor sufletului pe pământul inimii, însemnează iubirea, căci numai ea uneşte cele învrăjbite. Iar iubirea, cerând ceva de la Dumnezeu, Tatăl răspunde celor doi sau trei de pe pământ, dăruindu-le iubirea Sa din ceruri, care este Fiul Său, şi aşa ne aflăm având pe Dumnezeu, Carele este iubire, în mijlocul nostru.

Minunea adunării puterilor sufletului, învrăjbite de fapta ucigaşă a păcatului, nu e cu putință decât în numele lui Dumnezeu. Rugăciunea neîncetată a fericitului nume: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, după îndemnarea Sfântului Pavel: „Neîntrerupt vă rugați”, săvârşeşte minunea unirii în dragoste a celor învrăjbite întreolaltă de păcat. 316. Iubirea înclină libertatea ca pe o cumpănă.

„Aşa a iubit Dumnezeu lumea încât şi pe singurul Său Fiu L-a dat, ca tot cel ce crede într-Însul, să nu piară, ci să aibă viață veşnică” (Ioan 3, 16). E mai mare iubirea aceasta decât iubirea care a creat lumea. De data aceasta stăvilarele dragostei se ridică şi aceasta se naşte pe pământ, în persoana lui Iisus, pârjol de Cer în inimile oamenilor.

Dragostea în Duhul lui Hristos, în trei vârste se vede: În iubirea aproapelui ca pe tine însuți (Matei 19, 19); În iubirea mai mult ca pe tine însuți – iubirea de vrăjmaşi (Matei 5, 44); În iubirea ca jertfă pentru oameni (Ioan 15, 13). Până la măsura iubirii de vrăjmaşi sunt datori să ajungă toți creştinii, care au de gând să se mântuiască; pe când la vârsta a treia a iubirii, foarte puŃini ajung.

Iubirea n-are marginile omului, nici spațiul, nici timpul; nu piere niciodată, e puternică, încât străbate dincolo de mormânt şi ajunge pe cel iubit; străpunge iadul care nu-i poate sta împotrivă şi străbate cerul.

Iubirea e însuşirea lui Dumnezeu prin care a creat lumea văzută şi nevăzută şi toată făptura care-L cunoaşte de Tată e străbătută de iubire. Dacă am stărui cum trebuie în iubirea aceasta fără margini, s-ar răsfrânge şi în noi obârşia noastră divină, chipul şi asemănarea fiilor cu Tatăl, am avea şi noi mulțime de însuşiri dumnezeieşti, prin har nu prin natură, în primul rând n-am fi aşa de mărginiți într-o mulțime de privințe.

Iubirea e calea cea mai scurtă şi mai presus de orice cale, spre desăvârşire (1 Corinteni 12, 31); printr-însa avem înlăuntrul nostru Împărăția Cerurilor.

Focul iubirii divine, de dragul Adevărului, între potrivnici se aprinde şi se menține.

O sinteză a gândirii părintelui Arsenie Boca în 800 de capete