„Hai că îţi zic eu acum ceva păcate, preoţele, iar tu să faci bine să-mi citeşti rugăciunea de dezlegare…”

Mi se pare că la Spovedanie vin cam două sau chiar trei tipuri de oameni. Sunt copiii, pe care părinţii îi trimit la Spovedanie ca să spună cele pe care le fac şi în care sunt mustraţi de părinţii lor. Iar acest lucru nu trebuie îngăduit. Am vorbit în treacăt cândva despre aceasta. Al doilea tip de oameni este format din aceia care, după vechiul obicei rusesc, vin să se spovedească, pentru că vor să se împărtăşească. Nu este nimic să-i spovedeşti pe unii ca aceştia, numai că ei adună un fel de gunoi, ştii, cum arunci un os la câinele care latră, şi, câtă vreme el va fi ocupat să-şi roadă osul, poţi trece liniştit: „Hai că îţi zic eu acum ceva păcate, preoţele, iar tu să faci bine să-mi citeşti rugăciunea de dezlegare…”. Iar faptul că acele păcate în mod vădit, nu-l înstrăinează pe el nici de Dumnezei nici de oameni, nici de propria conştiinţă, asta oricum n-are de-a face: „Păcatele se înşiră pentru popa, ca el să-mi dea apoi iertarea şi rugăciunea de dezlegare” Iar, aici, o întreagă gamă de variaţiuni…

Şi mai sunt unii oameni care vin pentru că au nevoie să se îndreptăţească, să spună dreptatea lor înaintea Domnului, obţinând şi mărturia cuiva că pot fi primiţi şi iertaţi. Cu alte cuvinte, preotul ar trebui să fie în stare să-i asculte cu o asemenea înţelegere şi compătimire, încât ei să simtă: de vreme ce preotul nu i-a respins, înseamnă că nici Dumnezeu nu-i respinge. Că, adică, acum, când el, în numele lui Dumnezeu, va citi rugăciunea de dezlegare, va spune neapărat un adevăr – bine, nu o formulă magică, dar, categoric, un adevăr de mare însemnătate.

Unul dintre lucrurile pe care le spun oamenilor dintotdeauna, celor care încă nu ştiu, care fie că nu s-au mai spovedit la mine niciodată, fie, evident, au uitat ceea ce le-am spus, este aceea că Domnul are puterea de ne ierta pentru că a murit răstignit pentru păcatele noastre: „Iartă-i, Tată! Ei nu ştiu ce fac!”. Inţelege dar cu ce preţ te iartă pe tine Domnul. Şi, dacă e aşa, tu ştii că, atunci când Domnul Hristos spune: „Eu te iert înseamnă: „Sunt gata să Mă răstignesc pentru tine iar şi iar. Te voi purta pe umerii Mei ca pe oaia cea rătăcită, te voi purta pe umerii Mei ca pe Crucea de Golgota, te voi purta până la locul iertării”. Şi dacă asta este aşa, pune-ţi întrebarea: cu ce poţi sa punzi faţă de o asemenea jertfelnică dragoste? Cu ce putea să arăţi Domnului că nu în zadar este El gata sa moară pentru tine şi că nu în zadar S-a răstignit pentru tine?… Eu cred că acesta e un moment foarte important în rugăciunea de iertare a păcatelor, că primirea rugăciunii de iertare se poate face numai pe temelia acestor începuturi. Nu este cu putinţă să o primeşti pur şi simplu: „Ei, lasă, Eu te iert. Lasă, nu-i nimic important”. Este cumplit de important!

Mitropolitul Antonie de Suroj, Adierea Duhului – Purtarea de grijă faţă de suflete, Editura Doxologia – fragment