Domnul nu vindecă mereu. Pe unii îi lasă să sufere, pentru binele lor şi al celor din jur

Dacă nu putem să ne înţelegem propria suferinţă, nu vom putea înţelege nici suferinţa celorlalţi. Putem totuşi să încercăm să-i ajutăm să-şi poarte suferinţa. Este chiar o datorie, căci Domnul ne-a chemat să-I fim colaboratori, să ne ajutăm aproapele. Fără a avea puterea de a vindeca, avem datoria de a face tot ce ne stă în putinţă pentru a-l ajuta pe cel de lângă noi. Să ne gândim la cei patru care l-au adus în faţa Domnului pe paraliticul din Capernaum. Ar fi putut să aştepte să se întâlnească cu Domnul, dar ei au simţit nevoia să-l aducă pe prietenul lor cât mai repede în faţa Domnului, pentru a fi vindecat. Şi-au dat seama că ei nu-l puteau vindeca, dar au ştiut că Domnul o poate face. Totuşi, Domnul nu vindecă mereu. Pe unii îi lasă să sufere, pentru binele lor şi al celor din jur. Am constatat adesea că oamenii care suferă sau care au trecut prin mari suferinţe, sunt oameni puternici. Ei au căpătat o altă perspectivă asupra vieţii şi au dobândit unele calităţi pe care oamenii scutiţi de suferinţă nu le pot avea.

Suferinţa poate fi primită ca un dar, ca o îmbogăţire. Unii simt suferinţa ca pe o nedreptate, ca pe ceva care nu ar fi trebuit să li se întâmple lor. Asta pentru că ei se compară cu ceilalţi, ceea ce nu are nici un sens, fiecare om trebuie să-şi trăiască viaţa care i-a fost dată. Fiecare are raportul său cu suferinţa, fiecare poate câştiga ceva din suferinţă. Cred că ceea ce trebuie să ne ajute este conştiinţa că Dumnezeu îngăduie această suferinţă şi că ea are un motiv, chiar dacă noi nu-l ştim. Această conştiinţă, sau mai bine zis această încredere, ne ajută să ne purtăm crucea cu seninătate.

Fabian Seiche, Sfânta Cruce și cele trei cruci ale omului, Editura Agaton – fragment