Deşi Dumnezeu ne oferă harul Său fără nicio limită, nu suntem apţi de a-l primi

Cât de mult contăm noi pe relaţiile cu Dumnezeu, cât de temeinică susţinere găsim în cuvintele evanghelice, cuvinte ale Mântuitorului însuşi, în cuvintele apostolilor, în credinţa noastră ortodoxă! Cu cât mai mult înaintăm în viată, cu atât adunăm mai multe gânduri, cunoştinţe, şi înseşi inimile noastre devin mai bogate în simţirile ce răspund frumuseţii cuvântului lui Dumnezeu. Dar nu asta ne mântuieşte: ne mântuieşte puterea lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu, care ne îndrumă la orice pas şi ne pot curăţa şi preschimba.
Cu toate acestea, deşi Dumnezeu ne oferă harul Său fără nici o limită, nu suntem apţi de a-l primi decât într-o măsură foarte mică. Aproape că nu suntem în stare să-i deschidem harului uşa inimii noastre; tăria voinţei ne înşeală; nu ne ajunge îndrăzneala să mergem pe calea pe care singuri ne-am ales-o pentru că este atât de frumoasă şi plină de viaţă. Apostolul Pavel ne oferă o imagine: ne asemănăm lăstarilor vestejiţi ce sunt altoiţi, rană în rană, la pomul aducător de
viaţă, care este Hristos. Da, suntem altoiţi – însă câtă sevă de viaţă poate pătrunde în capilarele unui lăstăraş? Câtă viaţă este dată şi câtă primită? Asta depinde de cât sunt de tare deschise capilarele lăstarului şi câtă sevă poate circula liber prin el, iar asta depinde de noi.

Mitropolitul Antonie al Surojului, Bucuria pocăinței