Cum ne aud sfinţii?

Cum ne aud sfinţii? Ne aud, fiindcă sunt una cu noi în Sfântul Duh – ca Şi aceştia întru Noi una să fie (In. 17, 21), ca mădulare ale uneia şi aceleiaşi Biserici a lui Hristos, ce are drept cap pe unul şi acelaşi Hristos şi e însufleţită de unul şi acelaşi Duh al lui Dumnezeu. Sfinţii ne văd şi ne aud în Duhul Sfânt aşa cum noi vedem şi auzim cu ochii şi urechile trupeşti, prin mijlocirea luminii şi a aerului – dar văzul şi auzul nostru trupesc sunt departe de a fi desăvârşite faţă de văzul şi auzul duhovnicesc: la mare depărtare noi nu vedem foarte multe lucruri, nu auzim o mulţime de sunete. Văzul duhovnicesc şi auzul duhovnicesc sunt desăvârşite: lor nu le scapă nici o mişcare a inimii, nici un gând, nici un cuvânt, plan, dorinţă, fiindcă Duhul lui Dumnezeu, în Care petrec, ne văd şi ne aud sfinţii, este Atotdesăvârşit, Atoateştiutor, vede şi aude totul.

Sfinţii lui Dumnezeu sunt aproape de inimile credincioase şi, ca cei mai adevăraţi şi buni prieteni, sunt gata să ajute într-o clipă celor credincioşi şi evlavioşi, care îi cheamă cu credinţă şi cu dragoste. După ajutătorii pământeşti trebuie de obicei să trimitem şi uneori să aşteptăm vreme îndelungată până ce vin, iar după ajutătorii cei duhovniceşti nu trebuie să trimitem şi să aşteptăm multă vreme: credinţa celui ce se roagă îi poate pune într-o clipă chiar în inima ta şi totodată poate să primească prin credinţă deplin ajutor duhovnicesc. Ceea ce spun, din cercare spun. Vorbesc aici despre deasa izbăvire din necazurile inimii prin mijlocirea şi ocrotirea sfinţilor, mai ales prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu. Vor spune unii, poate, că aici lucrează simpla credinţă, altfel spus credinţa tare, hotărâtă, că vei fi izbăvit din necaz, nicidecum mijlocirea sfinţilor înaintea lui Dumnezeu. Nu este aşa. De unde se vede asta? Din faptul că dacă nu chem în rugăciunea inimii pe sfinţii cunoscuţi (fără deosebire), dacă nu-i văd cu ochii inimii nici nu primesc vreun ajutor, oricâtă încredinţare aş nutri că mă voi izbăvi fără ajutorul lor. Îmi dau seama, simt limpede că primesc ajutor din partea acelor sfinţi pe care îi chem din pricina credinţei vii pe care o am în ei. Aceasta se întâmplă la fel ca în obişnuita rânduială a lucrurilor pământeşti.

La început îi văd pe ajutătorii mei prin credinţa inimii. După aceea, văzându-i, îi rog tot cu inima, în chip nevăzut, însă limpede pentru mine însumi; după aceea, primind ajutor nevăzut în chip cu totul nebăgat de seamă, însă simţit de suflet, capăt totodată puternică încredinţare că ajutorul cu pricina este anume de la sfinţi, aşa cum bolnavul vindecat de doctor este încredinţat că a primit tămăduirea anume de la doctor, nu de la altcineva şi nu de la sine însuşi. Totul se face atât de simplu că nu-ţi trebuie decât ochi să vezi.

Dacă chemi pe vreun sfânt cu îndoială în ce priveşte apropierea lui de tine şi faptul că te ascultă, iar inima ta este strâmtorată, frânge-te îndată pe tine însuţi – sau, mai bine zis, biruie îndată, cu ajutorul Domnului Iisus Hristos, pe diavolul cuibărit în inimă, cheamă-l pe sfânt cu inima încredinţată că el este aproape de tine în Duhul Sfânt şi aude rugăciunea ta: şi îndată vei dobândi uşurare.

Sfântul Ioan de Kronstadt, În lumea rugăciunii, Editura Sophia 2011 – fragment