Așa cum e firesc să ne plângem morții, tot așa trebuie să plângem și pierderea mântuirii noastre
Asa cum e firesc sa ne plangem mortii, tot asa trebuie sa plangem si pierderea mantuirii noastre, ca sa nu spunem mai mult. Cu o asemenea dorinta si un asemenea curaj ar trebui ca toti sa aiba ochii sufletului indreptati spre aceasta tinta si totul sa ne fie o chemare si aducere-aminte. Cei care si-au pierdut sotiile sau copiii au mereu in suflet chipul celor plecati de aici; in timp ce noi, care am pierdut Imparatia Cerurilor, ne gandim la orice numai la ea nu. Nici unul din aceia, fie el si de neam imparatesc, nu s-ar rusina sa se supuna legii doliului – se va arunca la pamant, va plange cu amar, isi va schimba vesmintele, se va supune din toata inima tuturor celorlalte datini potrivite cu acest moment, fara sa tina seama nici de educatia sa, nici de neputintele ce ar putea urma aceste mahniri adanci – , va suporta totul cu cea mai mare usurinta… Noi insa, care nu suntem in doliu pentru sotie sau copil, ci pentru un suflet, si nu pentru suflet strain, ci pentru al nostru, ne scuzam pretextand slabiciunea sanatatii si finetea educatiei! Si slava Domnului, asta sa fie singura nenorocire! Insa noi nu facem nici macar ceea ce nu cere un efort fizic. Caci de ce forta fizica e nevoie, spune-mi, atunci cand e vorba de strapungerea inimii, de rugaciunea veghetoare, de cugetarea la pacate, de combaterea exagerarilor si pretentiilor prostesti si de smerirea mintii? Acestea ni-L fac pe Dumnezeu milostiv, insa noi nu le facem nici macar pe acestea”.
Sfântul Ioan Gură-de-Aur
