Aceste trei patimi merg înaintea oricărui păcat

Înainte de orice cădere în păcat demonii îndreaptă asupra omului următoarele patimi: uitarea întunecată, mânia cruntă, adică răutatea neomenească şi crudă şi neştiinţa care este ca un întuneric fără lumină. Aceste trei patimi merg înaintea oricărui păcat. Căci omul nu săvârşeşte niciun păcat înainte de a fi înclinat la vreun rău sau la uitare, sau la mânie, sau la neştiinţă. De la ele începe nesimţirea sufletească, adică mintea – ochiul sufletului, se întunecă şi cade pradă
tuturor patimilor. Mai întâi de toate apare puţina credinţă. Din ea se naşte iubirea de sine – începutul şi sfârşitul, rădăcina şi temelia oricărui rău, ea este dragostea nechibzuită faţă de trupul său, când omul caută peste tot şi în toate lucrurile numai folos pentru sine. Această rădăcină rea a patimilor se dezrădăcinează prin dragoste şi voinţă şi prin renunţarea la voinţa proprie. Iubirea de sine dă naştere nemilostiirii şi iubirii de argint, adică nesăturării pântecelui, care de asemenea este pricina la tot răul. Din cauza acestor două patimi – iubirea de sine şi iubirea de argint – au loc diferite nenorociri şi lacrimi crunte. Atât la mireni, cât şi la călugări iubirea de argint dă naştere la trufie, prin care demonii au căzut de la sfânta slavă şi au fost aruncaţi din cer. Trufia naşte iubirea de slavă de care s-a ademenit Adam, dorind să devină Dumnezeu şi nedevenind, prin aceasta adunând suferinţe şi blestem asupra întregului neam omenesc. Iubirea de slavă dă naştere la iubirea de plăceri din cauza căreia Adam a căzut şi a fost izgonit din rai. Iubirea de plăceri dă naştere lăcomiei pântecului şi diferitelor desfrânări. Desfrânarea dă naştere mâniei, care stinge căldura inimii şi este pierzătoare pentru orice virtute. Mânia dă naştere ţinerii în minte a răului – răcirea căldurii duhovniceşti. Ţinerea în minte a răului dă naştere la hula răutăcioasă asupra fratelui tău. Hula dă naştere tristeţei, care macină ca rugina pe om. Tristeţea dă naştere la obrăznicia neruşinată. Obrăznicia dă naştere trufiei, care se făleşte cu virtuţi şi prin aceasta ostenelile sunt lipsite de răsplată. Trufia dă naştere pălăvrăgelii necumpătate. Pălăvrăgeala necumpătată dă naştere vorbirii deşarte. Mâhnirea dă naştere visului întunecat. Dacă cineva va învinge aceste patimi, atunci şi altele i se vor supune şi anume: spaima, groaza, invidia (pizma), ura, făţărnicia, linguşirea, neascultarea, necredinţa, cămătăria, pasiunea, iubirea de obiecte, laşitatea, răutatea, înfumurarea, iubirea de stăpânire, slugărnicia, grosolănia, râsul, decăderea deplină şi pieirea prin disperare. In aşa stare omul singur se înjunghie, necunoscând iubirea de oameni şi mila lui Dumnezeu, căci Domnul a venit să mântuiască pe păcătoşi şi nu este pe pământ un astfel de păcat, care să nu fie iertat.
Următoarele şapte patimi: iubirea de sine, iubirea de argint, mândria cu trufia, ţinerea în minte a răului, osândirea, înfumurarea, disperarea este sfârşitul tuturor patimilor. Cine nu se păzeşte şi nu se leapădă de aceste patimi, acela omoară cele zece virtuţi pomenite mai sus: credinţa, dragostea, postul, înfrânarea, vegherea, rugăciunea, smerenia, liniştea şi tăcerea, nelăcomia şi chibzuinţă şi totodată dăunează toate celelalte virtuţi. Dacă cineva are măcar una din aceste patimi principale atunci el nu va reuşi nimic, chiar dacă s-ar lupta împotriva altor patimi, chiar dacă ar săvârşi vreo faptă bună sau chiar dacă şi-ar vărsa sângele pentru Hristos, rugăciunea
acestuia nu este plăcută lui Dumnezeu. Să ne izbăvească Domnul Dumnezeu cu harul Său de orice năpastă şi patima în vecii vecilor.
Arhimandrit Paisie Velicikovski, Crinii ţarinei sau flori preafrumoase